<\/p>\n
De la editorialul in care ‘ataca’ prozelitismul unora legat de cultura germana (primul PDF) pana la a sublinia greutatea dar nu inutilitatea luptei dusa timp de 3 ani in Bucuresti, spre a publica o revista culturala (ultimul numar\/PDF); Lovinescu nu renunta fara a propune conclusiv ceva ‘al nostru’. Dupa acesti 3 ani Lovinescu poate spune ca revista sa si-a atins scopul in a lua pulsul saptamanal al culturii romanesti. Mai mult acest puls ni se prezinta fara compromisurile evidente azi in editoriale ‘trying hard to be cool’ ale fetelor si baietilor din media.<\/p>\n
Printre pagini, multe nume cunoscute ale vremi isi dau arama literara pe fatza, asta in sensul pur estetic, original si romanesc – nume ulterior intrate in cartile de literatura din comunism si predate mai bine mai rau dupa norocul fiecaruia.<\/p>\n
Ce i se poate reprosa lui Lovinescu este ca ‘scrisurile’ reprezinta prea evident o cultura cu diploma deci nu necesar o cultura noua de avangarda ci una institutionalizata si cu iz conservator. Semnele clare sunt in felul ‘provincial’ in care simbolismul sau chiar expresionismul sunt prea sterse in poezie; nici filonul Eminescu, la 30 de ani dupa moartea poetului, nu se manifesta clar, si chiar mai mult, in plin Dadaism, numele lui Tristan Tara e tratat ca cel al fiului risipitor, adica cu indiferenta. La fel, multe nume publicate ciclic par a fi din cercul lui Lovinescu (nimic nou pentru Bucuresti si Romania), o practica pe care si Monica Lovinescu ulterior a ridicat-o la rang de arta radiofonica la Romania Libera, pentru cei care ne-am obosit cu tezele dansei. Nu mai putin ce avem azi in ziare, reviste si pe net nu se apropie de calitatea intentiilor ce se simt si iau forma sub condeiul multora de atunci. Evident dansii stiau raspunsul la intrebarile ce ne urmaresc azi la centenar: de ce? si pentru cine?<\/p>\n<\/div>\n