Carnet de teatru: 13-15 lunie sau modelul bolșevic de a izgoni o revoluție

Pentru cine se întreabă încă:

În vara lui 1990 era tot mai clar ca România nu are cum sa fie pentru cei ce eram tineri și continuam protestele după alegeri în Piața Universității și piețele altor câteva orașe.

La 33 de ani distanta, România nu a avut prea multe opțiuni în 1990. Pe oricine am fi ales – dintre cei puși pe tapet – tot prost ieșea pentru omul tânăr. Singura cale ar fi fost ca generația tânără sa continuam revoluția pana la capăt, sa luam puterea… dar asta ar fi însemnat și mai mult sânge vărsat.

Am făcut însă gresala să creadem în ‘înțelepțiunea’ celor mai în varsta, iar Iliescu proaspăt ales s-a dedat fără scrupule și regrete la orice mijloace pentru consolidarea puterii sale ‘legitima prin vot’.

Responsabilitatea asumată a lui Iliescu nu a fost către omul tânăr și în final nici către poporul mare (cum a pretins) ci a fost catre clasa politica pe care o reprezenta – în a transfera sau perpetua puterea ce o avuseseră și a nu fi judecați în tribunal.

Un alt scop asumat al sau, a fost transformarea ‘partidului comunist’, partid perimat de Ceaușescu prin cultul personalității, în partid ‘social democrat’, care sa poată fi afiliat în Vest.

Aceste lucruri i-au reușit cu un adaos substanțial de oportunism și oportuniști, pe care l-a acceptat. Probabil aceasta a fost din ‘pragmatism revoluționar’, dar nu mai puțin oportunismul s-a dovedit a fi mai puternic ca orice decizie de stat în România post-decembrista, în a deturna și frauda orice cauza progresista pusă pe tapet în strada sau parlament.

Lovitura de teatru a revoluției, momentul când ea a fost furată în fapt de Iliescu, a fost momentul când Timișoara s-a aservit FSNului. Fără acel eveniment aveam o revoluție nu doar mai ‘adevarata’ și ‘anti-comunista’ dar și mult mai greu de deturnat pe stilul bolșevic aplicat cu succes, de la 1917 încoace.

Timișoara a fost fruntea și trebuia să rămână fruntea, oricât de imposibil pare azi. Pentru oricine în viitor, aceasta este lecția simpla a revoluției de la 1989 – felul în care o revoluție cu un scop progresist a devenit printr-o simpla decizie, o revoluție aservita oportunismului dâmbovițean.

Iliescu nu a fost un om al viitorului care să aiba încrede în forța tineretului din strada – de care evident a fost în egala măsură speriat și dezgustat ca orice nomenclaturist conservator instalat la Cotroceni ieri și azi. Iliescu nu a știut sa direcționeze revoluția și energia noastră către ceva nou, uman și romanesc, cum se cerea în Piața Universității.

Nici măcar nu a știut ce acel ceva ‘nou’, ‘uman’ și ‘romanesc’ putea fi mai departe de frica istorică a conducătorilor fată de mânia gloatei – similară cu cea a lui Ceaușescu în timpul demonstrațiilor din iarna. Iliescu a ales soluția care lui Ceaușescu nu i-a reușit, aceea de a confrunta forța idealistă a străzii cu forța destructivă și brutală a clasei muncitoare.

Aceasta lipsă de viziune din partea ‘capilor revoluției’ de la Dinescu, Caramitru, Roman, Iliescu ne-a traumatizat ca romani; iar romanii o duc în minte și o amplifică zilnic la nivel psihotic, de peste 33 de ani. Aceasta este incapacitatea de a conduce cu adevărat pentru binele majorității, dacă nu al tuturor –  care este picătura de parfum și emblema oportunismului dâmbovițean.

Azi revoluția noastră nu ne mai aparține decât ca ceva de contestat în grup la un nivel psihotic. Alternativa fiind o dată comemorată post-modern printr-un maraton sau orice altă activitate total lipsită de spirit revoluționar și deci de relevanță. Ceea ce amplifică probabil intenționat sentimentul de alienare al majorității fată de revoluția noastră avortată!

Revoluția noastră însă aparține cuiva și aceasta se vede cu ochiul liber. Iar acei oameni clar o împart între ei și conspiră în umbra unor sloganuri și promisiuni perimate, să ne alieneze de realitatea de care ei profită. In timp ce ceilalți ducem în continuare trauma unei revoluții ce a fost izgonită din mijlocul nostru de mineri și conducători.