Carnet de teatru: Iluzii de Ivan Vîrîpaev în regia lui Claudiu Goga la TSA

1. Prin intermediul a 4 voci sau alter-egouri, ni se prezintă povestea a doua cupluri care au conviețuit o viață de om cu adevăruri intime nerostite, ce culminează simetric la punctul de trecere în neființă al fiecăruia.

2. Povestea fiecărui caracter este prezentată pe scenă de alter-egoul său, ca public fiind obligați sa ne folosim imaginația în a vizualiza aceste povești pe care actorii ni le spun, și prin aceasta reflectăm asupra relațiilor personale și a sensului vieții apropiat nouă. 

3. La un nivel metafizic, ce se disputa pe scena este însăși sensul existentei noastre, așteptările și dezamăgirile din iubire, cât și renunțarea sau nerenunțarea la ea.

4. In acest sens adevărurile fiecărui caracter ramân intime, neîmpărtite și neîmplinite, ceea ce amplifica destinul tragic și izolarea lor în lume, stearsă probabil voit, de orice context istoric sau social.

5. Natura intimă, confesională și personală a textului s-ar fi pretat unei montări în sala studio a teatrului. Probabil din cauza restricțiilor pandemiei, dacă nu din orgoliu regizoral, acestea s-au estompat intr-o măsură vizibilă pe scena mare.

6. Ceea ce ni se prezintă este un regizor și un autor din circuitul teatral în idea unei combinații de succes, cum Claudiu Goga pare a fi unul dintre regizorii prolifici în a ridica la alt nivel o piesă pusă deja în scenă, în alt teatru din țară.  

7. Goga propune un show ce aluneca dinspre inedit către un stil verbal confesional, un show în care publicul este adresat direct de actori ca martor al ritualului dramatic și didactic ce se desfășoară – ceea ce textul lui Ivan Vîrîpaev permite.

8. Al sau ‘Margret’ în loc ce Margareta, proverbial excesiv, da de gol însă interesul regizorului în tot ce tinde sa funcționeze pe stil vestic în show – desi autorul este rus. De la costumele de gală ale actorilor pana la proiecțiile ce pot fi new-age, Goga pare mai interesat în a transforma drama cuplurilor în ceva aspirațional și de consum pentru publicul din sală, tinzând prea puțin spre a se conecta la viața omului din strada. 

9. Acesta explică poate și prezenta lui Ada Galeș, o actriță în urcare, nu atât prin talentul natural ce-l are, cât prin implicarea în evenimente publice pe val. În cazul lui Galeș pare a fi vorba de acelasi life-style pe care îl propune pe social media care în cazul showului văzut nu s-a pierdut deloc. Ada nu a intrat în costumul din rol ci a apărut pe scena în ultimele țoale scumpe de București, de la ghetuțe cu catarame pana la pantaloni de piele neagră faux cu musai ceasul bling la mana, restul fiind un zâmbet seducător.

10. Actorii locali mai profesioniști în a respecta convențiile de lucru s-au dovedit poate prin aceasta puțin timorați de Ada, care evident e o stea ce trebuie sa iasă în fată.

11. Prin prezența pe scenă a unor măști din papier-mache supra dimensionate, măști ale bătrâneții târzii, scenografia lui Corina Grămoșteanu a oferit o găselniță inedită care captează imaginația cel mai intens în relație cu caracterele.

12. Ca public te intrebi ce ascund aceste masti și realizezi în cursul poveștii fiecăreia dimensiunea umană a suferinței lor in raport cu nevoia de a iubi și a fi iubit. 

13. Proiecțiile și grafica Noise Loop Studio se aliniază la nivelul aspirațional post-modern cu regia lui Goga, probabil în idea ca putem fi new-age fără a adăuga sau spune ceva original mai mult decât ca variație vizuala, într-un show ce poate cădea ușor către monoton și repetitiv. Muzica, pe aceași dimensiune însă pe canalul clasic, pare decupată din playlistul regizorului ca simplu accesoriu auditiv. 

14. Lăsand la o parte stilul confesional în care intențiile caracterelor sunt verbalizate pe scena și nu interpretate – un sub derivat probabil al teatrului lui Augusto Boal ce a servit o funcție radical socială altcândva, care aici este prea puțin luată de împrumut – ce ar beneficia textul in sine și regia mai ales, ar fi o oarecare ambiguitate a relațiilor de cuplu.

15. In forma showului acestea sunt rigide, imuabile, heterosexuale și ancorate la polul opus al feminismului, undeva în patriarhat. Dragostea ar fi putut sa se nască între cele doua femei dacă nu cei doi bărbați, care ar fi creat dimensiuni umane și morale mai puțin previzibile, dacă nu inedite. 

16. Ada și Goga, ambii fiind produsul Universității Naționale de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale, București de azi și brașoveni în timpul liber, par a fi cool-ul cultural bucureștean pe care Brașovul îl importa înapoi pentru propria satisfacție provincială.

17. Pe această cale dând la o parte talentele locale, unele mai originale, naturale și cu mai multă imaginație dar mai puțin interesate în arta teatrală a relațiilor tranzitorii către life-style-ul vestic, pusul în scenă cu bani grei și marketing cu pretenții. Se pare însă ca brașovenii de azi asta aplauda pe scena teatrului de cele mai multe ori. 

18. Realitatea rămâne, în teatrul lui Sică nu s-a făcut niciodată ceva experimental sau rebel, cu sau fără cauză, ceva care să-și caute subiecte sau interpretări unice de durată și o audiență noua dacă nu aparte.

19. Teatrul lui Sică rămâne un teatru cu agenda provincială tributară Bucureștiului dacă nu aservită, nu mai puțin cu veleități de mărire, vizibile în munca lui Goga (fost director al TSA), pe care Ada le-a adoptat și ea, de la criza de acum 5 ani încoace.

20. Criza de a promova talente reale a fost aparent depășită acum ceva timp, însă teatrul lui Sică nu este mai puțin azi în criză de a produce pe scenă ceva excepțional, unic și diferit. Azi știm că acestea nu vor veni dinspre Ada sau Goga oricât dânșii sunt copiii preferați.