Carnet de teatru: Conu Leonida • eulogia unui arhetip post-revolutionar al teatrului dâmbovițean

Omul-actor care și-a aservit revoluția noastră și ulterior teatrul național, sub masca unor idealuri nedobândite dar posedate pe care nu le-a putut susține în viața publică mai mult decât ca privilegii personale. Așa că începând cu 1989 a mimat idealurile revoluției tot mai anost și steril pe scena politica și a teatrului național pentru osanale și aplauze aproape regizate.

În România generației sale fiind crescut de comuniști ca actor, el s-a auto-declarat fiul trist al regimului, cel care și-a simțit talentul eminescian trădat de egoismul dictatorului Ceaușescu. După cum s-a dovedit post-89, talentul generației sale a rămas îngropat în comunism, el fiind unul dintre fii risipitori și lacomi ai noii lumi, sub masca de fost revoluționar. Toate acestea la un nivel exponențial de vulgaritate ce îi fusese refuzat sub fostul dictator și apusa moralitate socialistă.

Idealurile revoluției legate de omul tânăr deci nu l-au atins niciodată în pozițiile de răspundere de care a abuzat în detrimentul unor rezultate vizibile. Ca șef sau mai degrabă pontif al TNB – o poziție cheie pe care nu ar fi putut-o prinde sub Ceaușescu s-a bucurat de toate avantajele profesionale și artistice în neo-capitalismul regizat cu ajutorul talentului său de o noapte, prin noi săi stăpâni.

Ca să nu-i uitam ‘talentul’ ni l-a dăruit pe acel ‘Prospero’ din Furtuna lui Shakespeare, ca performanta sa de ‘lebădă’ patriarhală cu iz puternic de demi-zeu, și gaura cosmică, ce poate anihila cu prezența sa orice simțire din spectacol, în spectacol.

Să-l reduci pe Prospero, cât și pe Shylock, la egoul său steril de îmbuibare, obosit de arta imitației nesincere pe scena politică, veșnic în căutare de titluri peste onoruri în peisajul nepotismului balcanic, a fost o performanta de dimensiuni însumate definitoriu în viața Conului Leonida. Aceasta fiind suma artistica a actorului cândva talentat, și muncii sale din noaptea revoluției pană în penultima clipă, în stilul pe care Ceaușescu, și oportunismul post-revoluționar dâmbovițean i le-au iluminat la tot pasul și care se suprapune peste arhetipul lui Caragiale.

In teatrul românesc de pe Dâmbovița pare mai puțin relevant cum joci, gândești și ceea ce promovezi ‘în adevăr’, decât să-ți faci statuie cât ești în viață și ai scena ta, la care majoritatea cealaltă râvnesc. Conu Leonida având sală cu numele său și timbru, statuia maestrului fiind  jumătate construită cât era în putere – acum doar o așteptăm și pe cea din bronz.

Se pare ca în acest peisaj, majoritatea UNITER nu este adversă aceluiași arhetip în viitorul director al TNB. Deci nu implora un talent nihilist la conducere ci unul tras la Xeroxul pontificat al IATCului de altcândva. Care azi funcționează exclusiv cu cerneală anglo-saxonă și sponsori corporați cu agenda UE de care teatrul și lumea aparent beneficiază mulțumiți în toate cele.

Slabe șanse deci să vedem un teatru cu mentalități noi, propus de cineva diferit Conului. Conu Leonida a înțeles ca fi invidiat pe Dâmbovița, a avea onoruri și decorații cât mai multe este absolut vital ca actor pentru actor. Talentul anost și steril dar recunoscut este mai important decât orice talent major fecund și adevărat cât timp ai mijloace de pontif să-ți poți amplifica platitudinile verbale în fața breslei, și face în ciuda actorilor plecați, sau a celor care nu pot lucra în teatrul pe care îl propui.

Rolul cel mare al maestrului, după Hamletul îngropat în comunism, este cel al Conului Leonida din România post-revoluționară. Maestrul a triumfat în rolul Conului Leonida zi de zi seara de seară. Fiind cu tot onorul îngropat, rolul sau rămâne etern viu pe Dâmbovița, iar actorul Caramitru știa asta de la înaintașii săi.

Puterea Conului însă sa a stat în răspunsul lui Hamlet la perena întrebarea shakespeariană. Între a fi sau a nu fi, a te venera pe tine cu lăcomie și ferocitate indiferent de nivelul de talent pe care-l propui este ceea ce contează în România. Aceasta în ciuda faptului că în teatru pe Dâmbovița ți se predică: prin talent și sacrificiu poți realiza mult mai mult cu mult mai puțin.